Leadership practic: invatarea invatarii

Mai deunazi, mi-a venit o idee: sa ii intreb pe liderii – cu care inca nu am lucrat direct in coaching in Romania – de business daca isi aloca timp sa se gandeasca. Asta pentru ca in ultima perioada intalnesc din ce in ce mai multi manageri care …stau intr-o idee. Fixa, de obicei. Sau intr-un ansamblu de idei bine conturate, care nu arata in nici un fel a secolul 21.

Ideea mi-a venit, bineinteles, reflectand in liniste asupra evenimentelor din aceste luni inghetate. Si iti spun: fara reflectie, nu poate exista invatare adevarata! Cel putin, nu la adulti. Fraza asta este o declaratie foarte cinica la adresa liderilor din Romania. De ce? Pentru ca majoritatea celor pe care ii cunosc – cu cateva exceptii – spun, in continuare, ca nu au timp. Pentru ca activitatea si activismul sunt la putere, in modelul mental al conducatorului.

Pentru ca:

  • acordul pe strategii, pe planuri de actiune, pe proiecte,
  • bugetarea si monitorizarea,
  • explorarea de noi oportunitati si contactul cu noi parteneri,
  • reprezentarea companiei in fata celor mai importanti clienti,
  • vanzarea si cumpararea altor afaceri
  • livrarea maximului de calitate prin servicii si produse
  • urmarirea fluctuatiilor din piata
  • influenta la nivel zonal, european si mondial
  • „problemele” si conflictele din organizatie
  • schimbarile bruste de directie, la nivel supra-statal
  • conferintele, congresele si toate celelalate evenimente publice
  • …si lista poate continua la nesfarsit!

…toate acestea sunt direct legate de „Afaceri”. Care „Afaceri” vine de la „A Face”. A face inseamna a avea rezultate. A nu face inseamna a nu avea rezultate. Seducator de simplu, nu ti se pare? Citește mai mult

de relatio (10 sec. cut)

In aproape fiecare intalnire pe care o am cu o persoana necunoscuta, exersez o practica invatata de multi ani, din coaching: „prima impresie„. Bineinteles, este vorba de cele cateva secunde ale primei interactiuni cu persoana respectiva. Pentru profesionistul din mine, aceste secunde sunt fundamentale intr-un sens practic: persoana (citeste: clientul de coaching!) va performa instantaneu toate comportamentele si atitudinile care il/o blocheaza in drumul catre implinire si succes. Asta pentru ca stie cine sunt si crede ca poate depasi aceste obstacole. La limita, chiar si cand nu e sigur(a) de capacitatile proprii, tot va afisa un registru comportamental care contine indicii clare despre directia autentica de dezvoltare. Dar asta e „la job”…

DSC_0061

Continui prin a va povesti 2 intalniri care nu au legatura directa cu ceea ce fac zi de zi: coaching, mentoring, leadership development, management transformation, etc. Si vreau de la inceput sa va invit la un exercitiu distractiv, asemanator cu ghicitul in cafea. Tema ar fi: cum credeti ca vor evolua acesti oameni? Dar relatia mea cu ei? Haideti sa incepem:

Take 1: Deunazi m-am intalnit cu o personalitate recunoscuta a mediului de afaceri din Romania. Nu conteaza nume, functie si istoric, in exercitiul nostru. Intalnirea a decurs cam asa: am intrat la el in birou, dupa ce am asteptat 10 minute intr-un secretariat chic si foarte ordonat. Eu am zambit, el a zambit. Mi-a intins mana, a strans-o cu putere si m-a invitat sa iau loc intr-un fotoliu confortabil. I-am strans mana, tacut, m-am asezat. El a inceput sa vorbeasca usor agitat, masurandu-ma din priviri si cautandu-se prin buzunare dupa o carte de vizita. L-am ascultat, tot in tacere, incuviintand din cand in cand lucrurile pe care le spunea. N-a gasit carte de vizita, m-a invitat sa cer o cafea, apa, suc de portocale si a inceput sa ma intrebe diverse lucruri. Intre timp, mainile ii erau agitate, umerii ficsi si gatul si mai fix. Statea picior peste picior si folosea verbe la timpul prezent, marcandu-le prin ridicari de sprancene si prin incretituri ale ridurilor de expresie. La sfarsitul celor 10 secunde deja aveam un lucru pe lista de „to do”…

Take 2: Ma suna o prietena foarte buna, Y. Batem palma pe-o cafea la Hilton, radem un pic si inchide. Dupa 2 zile, ma asez confortabil la „English Club” intr-un fotoliu si astept, rememorand amintiri din timpul facultatii. In mai putin de 10 minute, apare si Y: tinuta office, gris cu negru, un pic de verde in ochi si-n esarfa si-un zambet furios. Ma ridic, ii iau haina, o invit sa se aseze si sa respire. Ignora sugestia mea si incepe sa vorbeasca maruntit despre „o problema importanta” cu care se confrunta. In paralel, ochii i se plimba in 3 directii: oglinda imaginara (da, stiu ce-i aia!), privirea mea & mediul inconjurator. Mainile imi arata „problema”, desenand cercuri, drepte si combinatia (semi-cercuri, cred). Respira profund, aproape oftat, fara nici un zambet. Dupa primele 10-15 cuvinte, tonul vocii devine ascutit si privirea se fixeaza in ochii mei. Aud un „de ce…?”, ba nu, o serie. Foarte, foarte repede, apare al doilea subiect de discutie, mai aprins ca primul. Y. se lasa pe spate, vorbele devin sacadate si reci.

…ca sa fiu sigur ca nu devine un exercitiu imaginativ, am si cateva intrebari care se vor a fi jaloane:

  • Cati dintre voi credeti ca primul minut conteaza foarte mult intr-o intalnire?
  • Cat dati atentie limbajului verbal (7%) fata de cel nonverbal (83%) intr-o conversatie?
  • Care credeti ca e relatia dintre perceptiile proprii despre persoana care va vorbeste si subiectul abordat de aceasta?
  • Cum stiti ca sunteti acceptati, cu tot cu credintele si valorile voastre, de cineva „nou”?

Si, pentru a lasa ce-i mai bun la sfarsit:

    Care ar fi o replica de 1 milion de puncte pentru fiecare dintre cei 2?

burnout… anyone?

Nu stiu cati dintre voi stiu ce inseamna intr-adevar „burnout syndrome”. Cred insa ca multi l-au simtit pe pielea lor. Nu voi face un articol stiintific pe aceasta tema, insa va voi oferi cateva informatii in legatura cu aceasta pacoste moderna. Sper sa va ajute, pe voi si pe cei de langa voi.

Am de ieri un client nou, un antreprenor destul de „celebru”, cel putin la nivelul industriei in care ii functioneaza afacerile. Un tip super-inteligent, activ, cu simt critic sanatos si …foarte, foarte obosit. Va marturisesc sincer, nu am mai vazut de mult pe cineva atat de consumat de activitatea zilnica. Cat am stat impreuna, in cele 90 de minute ale primei sedinte de coaching, am delimitat rapid tintele si obiectivele pe care si le propune, modul in care putem inainta catre ele si toate detaliile legate de contractul de coaching. Spun „rapid” pentru ca totul a durat cam 10 minute, puse cap la cap. Insa in timpul acestor 10 minute au existat 4-5 pauze lungi, in care mi-a fost dat sa vad un om care incerca din rasputeri sa isi recupereze energia…

stormysky

In intalnirea de ieri, am putut vedea inca din primele minute cateva semne ale burn-out-ului. Sau,mai bine spus, ale fazelor premergatoare lui (da, cei care au trecut prin asta isi pot identifica pasii care i-au adus in postura asta ingrata de viata):

– nervii. Omul era nervos cu toata lumea dimprejur, mai putin cu mine. Nu tipa, dar tonul era rastit de fiecare data cand incerca sa relationeze cu cineva (la telefon sau chiar direct). Asta e un semn clar si usor de identificat, in engleza se numeste „displacement of conflict” si inseamna ca persoana nu-si da seama de unde vine, de fapt, sursa stresului propriu.

– dorinta nestavilita de a dovedi ca e mai bun. Da, am fost martorul unei insiruiri de succese impresionante. La inceput, am crezut ca e vorba de echipa lui de manageri, insa am constat cu stupoare ca era vorba de o singura persoana: el. Ca si cum nu ar exista o limita la „work harder”.

– negarea problemelor. Adica cinism si frustrare, bine ascunse intr-un limbaj elevat, in cateva constatari generale de genul „asa-i pe la noi, ce sa-i faci!”.

…si inca 2-3 din acelasi registru comportamental. De obicei, cand ajung la 3 observatii de acest gen, il confrunt direct pe pmul din fata mea cu acestea. Ceea ce am si facut, in ultimele minute alea intalnirii noastre. Stiti ce s-a intamplat? Acest om de afaceri de succes, plin de idei si de planuri, cu o cultura manageriala impresionanta si cu o experienta de viata cat 3 vieti obisnuite, …s-a oprit. Si a inceput sa zambeasca, sincer si cu ochii inchisi. Eu numesc asta „gol in minutul 90”! 🙂

Acestea fiind scrise, inchei aici. Nu inainte de a va mai da cateva chei de identificare ale „burn-out syndrome”. Asa ca veti sti ca va indreptati catre asta, atunci cand:

1. Fiecare zi devine o povara.

2. Nu mai puteti simti nimic pozitiv in ceea ce munciti.

3. Nu credeti ca sunteti apreciati sau ca nu aduceti nici o imbunatatire prin ceea ce faceti.

4. Diferenta dintre valorile proprii si ce faceti e ca de la cer la pamant.

5. Obiectivele pe care vi le definiti sau care va sunt definite sunt total nerealiste si imposibile.

6. Fiecare zi (sau o buna parte din ea) este ocupata cu lucruri care nu va aduc nici cea mai mica bucurie/implinire.

7. Nu v-ati mai vazut prietenii si pe cei dragi de „ceva” vreme si daca s-a intamplat, era intr-o pauza auto-impusa.

Solutii? Sunt o multime, chiar la degetul mic. Si daca nu reusiti sa le gasiti, dati-mi un telefon, iesim la o cafea si exploram cateva solutii. Ca-i pacat…

Linistea

Urechea este mai importanta decat toate celelalte organe luate in comun. Exceptie facand ochii, poate, vizualul a cucerit o lume intreaga (si nu vad cum ar putea auditivul sa recupereze). Si totusi, urechea este cel mai important organ al corpului uman.

Cred ca stiti cu totii regula comunicarii directe: 80% limbaj non-verbal, 20% limbaj verbal. La prima vedere, limbajul non-verbal ar cadea in proprietatea vizualului (uite-l cum se misca!), insa nu este chiar asa. Tonul vocii, cadenta cuvintelor si respiratiei, pauzele dintre cuvinte si modul in care se leaga ele unele de altele, totul este o marturie atat a momentului pe care il impartasim cu partenerul sau partenerii de conversatie, cat si a stadiului de dezvoltare interioara (sau personala) a participantului la o discutie.

Mai mult decat atat, urechea este un organ care acopera 360 de grade. Pur si simplu nu poti sa iti concentrezi auzul intr-o directie, vei auzi tot ce e imprejurul tau si vei alege sa te apropii si sa te departezi de sursele de sunet. Si din 360 de grade putem percepe infinitv mai multe lucruri importante pentru noi decat din bietele 120 de grade (more or less) ale campului vizual. De fapt, sunt 360 +… pentru ca – cel putin unii dintre noi – ne ascultam pe noi insine. Vocile noastre interioare, care ne ghideaza, ne interzic, ne indeamna si ne ofera un echilibru fata de vocile exterioare noua.

In acest context, tacerea devine un fenomen ultra-semnificativ. Mi s-a intamplat de mii de ori sa inteleg din tacerea unui om fraze intregi, in mai putin timp decat ar fi nevoie pentru a le rosti. Din tacere se nasc ideile profund originale, sigur ati remarcat asta. Exista dialog, implicare, informatii dar…. deodata se lasa tacerea si tot ce-am gandit pana atunci se schimba drastic. Dupa cateva momente, tacerea este „rupta” de cateva cuvinte, care de obicei incep cu „aha….!!!”.

Exista multe taceri: simpe, jenate, cu sens, prostesti, finale, conclusive, incapatanate, active, orgolioase, zambitoare, pline de talc, etc etc. De fiecare data, gasesc ca o tacere primita de la celalalt corespunde unei voci interioare pe care o ascult destul de rar. Adica tacerea e un fel de imbogatire, pentru mine. Si cand tacerea se transforma in liniste, parca se deschide campul acela de maci al lui Van Gogh: ne transpunem intr-un peisaj trans-figurat al propriei persoane, in care are suficient loc si celalalt, oricare ar fi el.

Cu oamenii cu care lucrez e simplu: se asteapta sa fiu tacut mai degraba decat vorbaret. Adica urechile lor isi asculta gura, mai degraba decat pe-a mea. Incercati sa creati SPATIU pentru o conversatie buna, nefacand nimic altceva decat sa mentineti linistea – a voastra si a celuilalt – atat cat exista. Imaginati-va o camera a tacerii, in care se elaboreaza planurile unui viitor incredibil de frumos. Si invitati-l pe celalalt (partener de discutie, de viata, de coada la supermarket, de afaceri, de drum, etc) sa intre in acest spatiu. Rezultatul: cel putin un zambet, cel mult o energie uriasa care apare si se manifesta creand lucruri de care va era dor.

Va lansez cateva intrebari. Repetati-le cu voce tare (chiar daca inauntru, nu in afara) si incercati sa va dati un raspuns:

– De cate ori pe zi imi vine sa creez/pastrez linistea?

– Cand sunt in linistea mea, ce ma perturba cel mai adesea? Un gand, o amintire, imaginatia?

– De fapt, ce incerc sa spun cand tac?

– Ce aud si inca nu vad la celalalt?

– Cine/ce imi tot distruge linistea? Cu ce scop? De ce are nevoie?

– Cum pot sa meditez in tacere macar 10 minute pe zi? Ce limite e nevoie sa trasez?

The human being is a self-actualizing and self-realizing being. Adica nu e nevoie sa facem ceva iesit din comun, ca sa evoluam (mental, emotional, spiritual). Doar sa ne oferim o super-tacere, plina de energie si de zambet.

Enjoy…the silence!

Care-i rostu' afacerilor? Despre criza si mentalitati

point of view

Zilele trecute am participat la conferinta anuala de HR a Ziarului Financiar. Pana aici, nimic iesit din comun, acest eveniment este unul la care tin sa particip in fiecare an. De ce? In fiecare an revad persoane care au contat si conteaza pentru mine din punct de vedere personal si profesional: directori de companii, consultanti, recruiteri, etc. cu fiecare dintre ei am cate ceva de discutat, de impartasit, de schimbat.

Recunosc, la aceste conferinte sunt mai degraba pe holuri, discutand in liniste cu cate o persoana sau intr-un grup mic de “holisti” asemanatori mie. Din acest punct de vedere, imi asum folosirea acestui prilej ca instrument de networking (in special, pentru intarirea retelei de idei/abordari care inspira liderii din domeniul HR).

Tema conferintei a fost o intrebare: “cum modifica criza piata muncii?”. Sincer, noua nu ni s-a raspuns direct la aceasta intrebare, cel putin din cat am reusit sa decantam impreuna din discutiile si panel-urile la care am participat. Insa am retinut O idee, UNA singura: nevoia de transformare a eticii si moralitatii de business, ca si instrument de adaptare, sau mai bine, de evolutie a business-urilor prezente pe piata locala. Fie ele multi-nationale sau uni…romanesti.

De aici si ideea acestui post: care e rostul unei afaceri – indifferent de magnitudinea ei? ROSTUL, adica sensul, adica intelesul ei profund. Romanul foloseste cuvantul “rost” in doua mari situatii:

1. in expresia “are un rost in viata”

2. in negatia “fara (nici un) rost”

Buun, atunci intrebarea care, in opinia mea, duce la un moment de reflectie in directia a “ce ne impinge-n lupta” ar fi:

Care e rostul afacerilor noastre?

· Sa avem profit. Orice initiativa care aduce un dolar in plus este un business. Nu radeti, e cea mai veche si generala definitie a business-ului, de undeva de langa pe-atunci-viitorul Wall Street.

· Sa traim decent din profit, sa dam salarii dragilor nostri angajati, sa platim taxe – primind in schimb…mai nimic -, sa fim siguri ca “avem ce pune pe masa maine”.

· Sa ne dovedim ca suntem buni, sa crestem profiturile si sa scadem costurile, sa ne incadram in deadline-uri si sa capitalizam diversele beneficii obtinute pe aceasta cale.

· Sa… fim bogati! Euro, dolari, franci elvetieni… transferabili in Porsche, Lexus, Mercedes, Bentley sau chiar Aston Martin, Lamborghini, Ferrari… sau in apartament in centru, sediu in office building clasa A+, casa de vacanta, vila la mare …sau in bursa, fonduri de investitii, capital de dezvoltare, cercetare, etc. etc.

· Sa le demonstram “intelectualilor” de mama si tata ca se poate si altfel decat salariat. Iara’ va invit sa nu radeti, cunosc o gramajoara de lideri locali de business care din aceasta tensiune creatoare au dezvoltat afaceri marete. Si reale.

· Sa fim in topuri, formal sau informal. Sa fim apreciati pentru putere, desteptaciune si dati ca exemplu catre ceilalti, sa putem sa spunem ca am ajuns in varf si am privit lumea de acolo.

Pana aici, am impresia ca am descris o mare parte a Romaniei, cu doua omisiuni:

1. “Tunarii” – cei care trag tunuri …nu cred ca mai e nevoie de explicatii.

2. Statul” – cel mai dorit CLIENT (dar in cele mai multe cazuri si cel mai prost platitor).

Cu aceste doua categorii, cred ca am trasat o imagine grosiera a generatorilor locali de profit, strict din punctual de vedere al unui tip de mentalitate general intalnit in perioada pre-criza. De ce am facut aceasta enumerare de posibile raspunsuri? In nici un caz pentru a va trasmite lucruri bine-cunoscute deja. Ci mai degraba pentru a decanta o mentalitate care – dupa parerea mea – ne-a dus in criza. Care ne-a impins de la spate toti anii acestia, catre hau.

In incheiere, va propun o lista de raspunsuri alternative la aceeasi intrebare. Ele sunt parte dintr-o colectie personala, stransa cu destul spor de la clientii nostri de coaching.

· Sa-mi vad clientii fericiti” – patroana companie catering

· Sa-mi trimit copiii la studii in Franta” – director executiv firma de distributie

· Sa imi exercit puterea alegerii a ceea ce-i mai bun, pentru mine si oamenii mei” – director general, companie producatoare

· Sa dau mai departe un stil si o filosofie de viata care mi-a adus succes si implinire” – consultant international in mergers & acquisitions

· “Sa simt ca lucrurile facute de mine vor dura sute de ani” – presedinte companie constructii

· “ Sa salvez cat mai multe vieti” – patron de cabinet veterinar, chirurg

· Sa promovez la nivelul intregii societati integritatea si spiritul liber” – presedinte companie training

· “Sa pot sa traiesc urmatorii 5 ani alaturi de copiii mei” – owner, firma de asset management

· Sa dau inapoi societatii ce am primit” – patroana gradinita

· Sa arat lumii ca Romania este un loc semnificativ pe harta” – CEO, firma software

· Sa pot lupta impotriva inselatoriei si a minciunii” – CEO, companie de consultanta legala si financiara

…bine-nteles, lista poate continua. Sa-mi spuneti daca vreti sa o continui. 🙂